HOME
ARTICLES
Actualităţi
privind infecţia cu Haemophilus parasuis Dr. Ionut Sorescu A. Introducere
Purceii sugari
imediat după fătare sunt colonizaţi de numeroase specii
bacteriene, unele dintre acestea având potenţial patogen. Printre
agenţii patogeni frecvent identificaţi şi care produc pierderi
economice importante crescătorilor de porci se numără şi
Haemophilus parasuis. Mortalitatea cauzată de H.parasuis singur sau în
asociere cu alte microorganisme, precum Streptococcus suis sau virusul PRRS,
poate ajunge la 10% dintre purceii sugari (S. Oliveira şi C. Pijoan,
2002). Manifestarea clinică a infecţiei poate fi observată de
la vârsta de 2 săptămâni
până la începutul perioadei de îngrăşare, nivelul maxim
al infecţiei fiind constatat, de regulă, între 4 şi 6
săptămâni. Importantă este prevalenţa înaltă a infecţiei în special în fermele cu un
status general de sănătate ridicat, ceea ce sugerează intervenţia
unor factori favorizanţi (C. Pijoan et al., 1997, citaţi de J.
Segales, 2000), precum: Ű înţărcarea timpurie Ű prezenţa unor serovaruri sau chiar
tulpini virulente de H.parasuis în populaţia de animale Ű prezenţa unor agenţi imunosupresori în
populaţia de porci. H.parasuis a fost asociat cu boala la purcei (boala lui Glässer)
încă din anul 1910. Totuşi, până în anii '90, patogeneza
şi combaterea infecţiei au fost puţin investigate. În ultimii
10 ani însă, datorită creşterii prevalenţei acestei boli,
a crescut şi interesuul cercetătorilor pentru explicarea
mecanismelor etiopatogenetice şi mai ales pentru găsirea unor
mijloace eficiente de profilaxie şi combatere. Astfel, în această
lucrare de sinteză, ne propunem să prezentăm stadiul actual al
investigaţiilor privind etiopatogeneza şi epidemiologia
moleculară, tabloul clinic şi anatomo-patologic, diagnosticul,
combaterea şi profilaxia infecţiei cu H.parasuis. B. Etiopatogeneză
şi epidemiologie moleculară H.parasuis este un bacil fin, Gram
negativ, din familia Pasteurellaceae, şi a cărui creştere este
condiţionată de o sursă de Nicotinamidadenin dinucleotid
(factor V). Caracterele biochimice ale tulpinilor de H.parasuis, necesare
identificării (şi implicit diferenţierii de alte bacterii
dependente de NAD) sunt prezentate în Tabelul nr. 1. Tabelul 1. Caracterele diferenţiale ale speciilor
bacteriene dependente de NAD din familia Pasteurellaceae (Actinobacillus spp
şi Haemophilus spp) izolate din tractusul respirator porcin (după
K.Műller şi M.Kilian, 1990).
a + = peste 90% dintre tulpini sunt pozitive b d = 11-89% dintre tulpini sunt pozitive c - = sub 10% dintre tulpini sunt pozitive H.parasuis poate
coloniza, în mod normal, tractusul respirator superior al porcului. Poate fi frecvent
izolat din cavitatea nazală, tonsile şi segmentul anterior al
traheei, fără a fi asociat cu prezenţa de leziuni.
Totuşi, unele tulpini de H.parasuis au capacitatea de a depăşi
apărarea imună a tractusului respirator superior, determinând
infecţii sistemice. Aceste tulpini, cu potenţial patogen, pot
reproduce leziunile caracteristice bolii lui Glässer.
Colonizarea
purceilor sugari poate avea loc chiar şi în primele ore de
viaţă (S. Oliveira şi C. Pijoan, 2002). Însă, în cadrul
unei investigaţii efectuate în Brazilia, J.L. Santos et al., 1998, au
constatat frecvenţa cea mai ridicată a izolării tulpinilor de
H.parasuis la purceii în vârstă de 70-79 zile, bacteria fiind
izolată şi de la purcei de 1, 5, 10, 15, 39, 80-89 şi 90-99
zile. Comparându-se
fenotipic, antigenic şi genotipic tulpinile izolate din cavitatea
nazală a scroafelor cu tulpinile care au determinat boala sistemică
în 2 unităţi din SUA, s-a
constatat că prevalenţa tulpinilor de H.parasuis potenţial
patogene este foarte redusă. În consecinţă, puţine
animale vor fi colonizate de tulpini cu potenţial patogen, purceii
sugari fiind încă protejaţi prin imunitatea maternală. Aceste
animale sunt considerate purtători sănătoşi de tulpini
patogene în maternitate, unde sunt prezente atât animale "naive"
imunologic cât şi animale expuse ( ·
purceii
sugari sunt colonizaţi de către bacteriile eliminate de scroafe în
diferite momente, procesul de colonizare fiind dependent atât de nivelul
imunităţii maternale cât şi de încărcătura
microbiană eliminată de scroafă; ·
doar o
parte din purceii înţărcaţi sunt colonizaţi, cu atât mai
mulţi cu cât vârsta de înţărcare este mai mare; ·
când
proporţia de purcei colonizaţi, la înţărcare, este
redusă, transmiterea bacteriei de la purceii colonizaţi la cei
necolonizaţi se face foarte lent; ·
purceii
contaminaţi mai târziu, în absenţa imunităţii maternale,
chiar reziduale, vor dezvolta boala (J. Segales, 2000). Investigarea factorilor de virulenţă şi a
patogenităţii tulpinilor de H.parasuis se află într-un stadiu
incipient. Unele studii au demonstrat că virulenţa acestor tulpini
este asociată cu capsula (P. Kielstein et al., 1991, citaţi de A. Ruiz
et. al., 2001), proteinele din membrana externă (A. Ruiz et. al., 2001)
sau chiar proteina totală din celula bacteriană (T. Morozumi
şi J. Nicolet, 1986). Alte studii au demonstrat că unii dintre
aceşti posibili factori de virulenţă pot fi
evidenţiaţi şi la tulpinile izolate de la purcei
sănătoşi (R. Nielsen, 1993, citat de A. Ruiz et al., 2001).
Deşi nu au fost stabiliţi care sunt factorii de
virulenţă, se consideră că poate exista o corelaţie
între serovaruri şi gravitatea bolii (Rapp-Gabrielson et. al., 1994,
citaţi de A. Ruiz et al., 2001). Aceasta sugerează că
antigenul capsular termostabil sau lipopolizaharidul poate fi asociat cu
virulenţa. Totuşi, au fost identificate, din acelaşi serovar,
atât tulpini virulente cât şi avirulente (Rapp-Gabrielson et al., 1997,
citaţi de A. Ruiz et. al., 2001), sugerându-se
că pot fi implicaţi în virulenţă şi alţi
factori. H.parasuis nu are activitate
citotoxică faţă de macrofagele alveolare pulmonare de porc
(A.N. Rycroft et. al., 1991). S-a constatat că, pentru porcii
gnotobiotici, proteinele membranei externe sunt mai imunogene decât
lipopolizaharidul şi antigenele capsulare (O.P. Miniats et. al., 1990). În 1992, P. Kielstein şi V.J.
Rapp-Gabrielson au identificat 15 serovaruri distincte de H.parasuis, pe baza
testului de imunodifuzie şi utilizând antigene termostabile. În tabelul
nr. 2 sunt prezentate tulpinile de referinţă pentru cele 15
serovaruri. Au fost izolate şi tulpini netipabile. În America de Nord şi în
Europa serovarurile 4 şi 5 sunt cele mai frecvent izolate din
materialele patologice (aprox. 24% din izolate sunt din serovarul 5, iar
16,6% sunt din serovarul 4). Celelalte serovaruri au fost detectate cu
frecvenţe reduse, sub 5,5%. Mai mult de 25% din
izolatele examinate (până în 1992) au fost netipabile. S-a constatat
că în - 4
- acelaşi grup de animale şi chiar la
acelaşi animal pot exista mai multe serovaruri (V.J. Rapp-Gabrielson
şi D.A. Gabrielson, 1992). Tabelul nr. 2. Tulpinile de referinţă ale
celor 15 serovaruri de H.parasuis (P. Kielstein şi V.J. Rapp-Gabrielson,
1992).
Patogenitatea
tulpinilor de H.parasuis a fost investigată şi prin infecţii
experimentale pe purcei SPF, purcei convenţionali şi cobai. S-a
constatat că: v la purceii convenţionali, infecţia
poate fi indusă doar prin inocularea unui număr mare de bacterii
direct pe seroase (T. Morozumi et. al., 1981, citaţi de V.J.
Rapp-Gabrielson et. al., 1992);
v la purceii SPF şi la cobai
infecţia se poate reproduce atât prin inoculare intratraheală cât
şi prin inoculare intraperitoneală; v cele mai virulente au fost serovarurile 1,
5, 10, 12, 13 şi 14, care au determinat moartea sau sacrificarea de
necesitate a purceilor SPF inoculaţi (P. Kielstein şi V.J.
Rapp-Gabrielson, 1992); v serovarurile 2, 4, 8 şi 15 au
determinat poliserozită, fără moartea purceilor (SPF)
inoculaţi; v serovarurile 3, 6, 7, 9 şi 11 nu au
indus nici semne clinice şi nici leziuni la purceii SPF inoculaţi; v în urma testării virulenţei
serovarurilor 1-7 pe cobai, s-au constatat rezultate foarte apropiate de cele
obţinute pe purceii SPF, adică serovarurile 1 şi 5 au omorât
sau au determinat sacrificarea de necesitate a cobailor inoculaţi,
serovarurile 2 şi 6 au determinat bronhopneumonie şi sacrificare de
necesitate (semnele clinice şi leziunile fiind de intensitate mai
redusă decât cele induse de serovarurile 1 şi 5), iar serovarurile
3, 4 şi 7 au indus doar semne clinice tranzitorii la cobaii
inoculaţi. Astfel, cobaii pot fi utilizaţi pentru examinarea
virulenţei şi a imunogenicităţii
tulpinilor de H.parasuis, obţinându-se rezultate semnificative pentru
etiopatogeneza infecţiei naturale a purceilor şi pentru
imunoprofilaxia acesteia (V.J. Rapp-Gabrielson şi A. Gabrielson, 1992). Studiul epidemiologic al bolii determinate de
H.parasuis este fundamental pentru dezvoltarea unor strategii de combatere.
În scopul obţinerii de date utile pentru vaccinare, au fost
caracterizate şi comparate tulpinile de H.parasuis izolate de la purcei
bolnavi (A. Ruiz et. al., 2001; De reţinut faptul că, boala sistemică este
determinată de un număr restrâns de tulpini din totalul celor
prezente într-o unitate, independent de variabilitatea tulpinilor izolate din tractusul respirator
superior al purceilor. Această concluzie este importantă
în special în cazul utilizării vaccinurilor autogene. C. Tabloul clinic şi
anatomopatologic Evoluţia bolii este, de regulă, acută. Semnele clinice
sunt nespecifice: febră (40,5-42șC),
inapetenţă, anorexie, dispnee, cianoza extremităţilor,
încoordonare în mers, umflarea articulaţiilor, tremurături. Purceii
care supravieţuiesc formei acute, se pot redresa complet sau pot intra
în forma cronică de boală, dominată de tuse, dispnee şi
întârziere în creştere. Uneori, infecţia cu H.parasuis se
asociază cu moarte bruscă, datorată şocului septic, sau
cu semne respiratorii nespecifice (dispnee, tuse, întârziere în
creştere) (J.Nicolet,1992; J. Segalés, 2000;
S.Oliveira şi C.Pijoan, 2002). Moartea bruscă se poate asocia cu absenţa
modificărilor anatomopatologice. Leziunea tipică bolii lui Glässer
este poliserozita sero-fibrinoasă sau fibrinoasă (meningită,
pleurită, pericardită, peritonită şi artrită, în
diferite combinaţii). Ocazional, pot fi observate şi leziuni
pulmonare (bronhopneumonie purulentă), în special când H.parasuis
intervine secundar unor infectii virale ( virusul
PRRS, circovirusul tip 2 sau virusul gripal) (J.Nicolet,1992; J.Segalés,
2000; S.Oliveira şi C.Pijoan, 2002). D. Diagnostic În tabelul nr. 3 sunt prezentate
principalele infecţii faţă de care poate fi realizat
diagnosticul etiologic diferenţial al bolii lui Glässer. Tabelul nr. 3. Principalele infecţii faţă
de care poate fi realizat diagnosticul etiologic diferenţial al bolii
lui Glässer.
Diagnosticul de
certitudine al infecţiei cu H.parasuis constă în izolarea
microorganismului de la purceii cu semne clinice şi modificări
anatomo-patologice caracteristice. Izolarea bacteriei este semnificativă
etiologic numai dacă este realizată din situsuri sistemice, precum
lichidul pleural, pericardic, peritoneal, articular sau meningeal (S.Oliveira
şi C.Pijoan, 2002). Oricum, H.parasuis este un microorganism fastidios,
izolarea lui fiind destul de dificilă. În tabelul nr. 4 sunt
prezentaţi factorii principali care pot influenţa izolarea
agentului etiologic. Tabelul nr. 4. Factorii principali care pot influenţa
izolarea lui H.parasuis (S.Oliveira şi C.Pijoan, 2002).
Din tabelul nr. 4 se
observă faptul că şansele cele mai mari de izolare ale
germenului sunt în cazul animalelor cu semne clinice caracteristice,
netratate cu antibiotice şi eutanasiate. În urma izolării
tulpinii bacteriene aceasta trebuie identificată cert, analizând
caracterele morfologice, culturale si biochimice (vezi cap. de
etiopatogeneză). Recent a fost
dezvoltată tehnica PCR (Polymerase chain reaction) de diagnosticare a infecţiei cu H.parasuis (S.Oliveira şi
C.Pijoan, 2002). Avantajul acestei tehnici constă în faptul că
identificarea biochimică a izolatului, sau
chiar cultura bacteriană în sine, nu mai sunt necesare, putând fi
detectate chiar şi microorganismele neviabile. Izolarea tulpinii de
H.parasuis devine necesară numai dacă se doreşte prepararea
unui vaccin autogen. Recoltarea probelor pentru tehnica PCR trebuie
realizată tot din situsuri sistemice. E. Combatere şi profilaxie. Este important a începe tratamentul imediat ce s-a stabilit diagnosticul
etiologic. Cel puţin iniţial, tratamentul trebuie realizat pe cale
parenterală, cu doze mari de antibiotice, pentru a se obţine
concentraţii suficiente de antibiotic în diferite ţesuturi, organe,
inclusiv în creier (J.Nicolet, 1992). Trebuie trataţi
toţi purceii din grupul afectat (V.J. Rapp-Gabrielson, 1999, citată
de J. Segalés, 2000). În general, se
consideră că H.parasuis este sensibil la Penicilină,
Ampicilină, Cefalotin, Enrofloxacin, Gentamicină,
Spectinomicină, Sulfametoxazol+Trimetoprim (J. Nicolet, 1992; E. Trigo
et. al., 1996; J. Segalés, 2000). Totuşi, tulpinile de H.parasuis
izolate de noi (I. Sorescu et. al., 2002) din creier şi pulmon de la
tineret porcin dintr-o unitate din sudul României au fost sensibile numai la
Gentamicină şi Eritromicină şi moderat sensibile la
Amoxicilină, Ampicilină, Cefalotin, Spectinomicină. De aceea,
este bine ca tratamentul antiinfecţios să fie instituit în urma
efectuării şi pe baza rezultatelor antibiogramei. Profilaxia
specifică poate fi realizată utilizând fie vaccinuri comerciale
inactivate preparate din anumite serovaruri fie vaccinuri autogene (tot
inactivate) preparate din tulpinile izolate din focarul de boală
(unitatea, respectivă). În general, rezultatele obţinute cu
vaccinuri autogene sunt mai bune, deoarece:
-
există
15 serovaruri de H.parasuis; -
protecţia
încrucişată între diferite serovaruri este sporadică şi
inconsistentă. În general, insuccesul vaccinării
poate fi cauzat şi de prezenţa mai multor serovaruri sau chiar a
mai multor tulpini cu virulenţă diferită din acelaşi
serovar, în aceeaşi unitate, V.J. Rapp-Gabrielson, 1999 (citată de
J. Segalés 2000) considerând că tulpinile, chiar virulente, dintr-un
serovar, pot să nu asigure protecţia împotriva infecţiei cu
alte tulpini din acelaşi serovar. S. Oliviera şi
C. Pijoan, 2002, sugerează că nivelul maxim de protecţie,
într-o unitate, se poate asigura dacă, în vaccinul selectat anterior
(comercial sau chiar autogen), se introduc şi tulpinile de H.parasuis
semnificative etiopatogenetic (izolate din situsuri sistemice de la animale
cu semne clinice şi modificări anatomo-patologice caracteristice)
izolate cel mai recent din unitatea respectivă. Aceasta ar presupune ca
în unitatea în care s-a început vaccinarea: -
pe
măsură ce apar noi cazuri de îmbolnăviri să se izoleze
noi tulpini de H.parasuis (numai din situsuri sistemice); -
tulpinile
nou izolate să fie comparate cu cele din vaccin (profilul OMP, genotip,
serovar); -
tulpinile
semnificative etiopatogenetic, diferite de cele din vaccin, să fie
introduse în formula de vaccin. Astfel, vaccinul autogen ar fi actualizat ori de câte ori este
necesar. O altă
problemă importantă este stabilirea momentului vaccinării.
Vaccinarea scroafelor cu 2 săptămâni înainte de fătare ar
proteja purceii în maternitate. Totuşi, rezultatele mai bune pot fi
obţinute cu vaccinarea purceilor, deoarece boala odată
apărută în unitate are tendinţa să treneze. Purceii pot
fi vaccinaţi în primele zile de viaţă şi apoi după 2
săptămâni (S. Oliviera şi C. Pijoan, 2002). Dacă se
vaccinează şi scroafele şi purceii, aceşti autori
consideră că trebuie
stabilite cu atenţie vârsta scroafelor şi vârsta purceilor la care
se efectuează imunizarea, deoarece imunitatea maternală ar putea
interfera cu dezvoltarea răspunsului imun specific la purcei.
Totuşi, într-un studiu anterior (G.I. Solano-Aguilar et. al., 1999), s-a
arătat că atât purceii sugari vaccinaţi la 7 şi 21 zile
vârstă, proveniţi din scroafe vaccinate la 5 şi la 3
săptămâni înainte de fătare, cât şi purceii sugari
nevaccinaţi proveniţi din scroafe vaccinate, au fost protejaţi
faţă de infecţia experimentală cu H.parasuis
realizată la vârsta de 28 zile, ceea ce sugerează că
anticorpii maternali nu ar interfera cu vaccinarea purceilor sugari la vârsta
de 1 şi 3 săptămâni. În concluzie, se
pare că: -
dacă
infecţia cu H.parasuis este o problemă în maternitate, o
soluţie ar fi vaccinarea scroafelor, eventual la 5 şi la 3
săptămâni înainte de fătare; -
dacă
infecţia cu H.parasuis este o problemă la înţărcare
şi după, o soluţie ar fi vaccinarea purceilor sugari la 7
şi la 21 zile; -
dacă
problemele există şi înainte de înţărcare şi
după, soluţia ar fi combinarea vaccinării scroafelor (la 5
şi la 3 săptămâni înainte de fătare) cu vaccinarea
purceilor (până la confirmarea sau infirmarea şi din alte surse, a
posibilităţii interferenţei anticorpilor maternali cu
vaccinarea purceilor, ar fi de încercat vaccinarea purceilor la 21 şi 35
zile, urmând ca această schemă să fie modificată, sau nu,
şi în funcţie de rezultatele clinice obţinute în unitate). În general, în combaterea infecţiei cu
H.parasuis se recomandă ca tratamentul antiinfecţios să fie
însoţit de o schemă de vaccinare dar şi de acţiuni
privind reducerea sau eliminarea altor agenţi patogeni, evitarea
mixării animalelor de diferite vârste sau din diferite surse,
respectarea principiului totul plin, totul gol (J. Segalés, 2000). În plus,
combaterea acestei boli este dependentă de stabilirea corectă a
diagnosticului etiologic de caracterizarea tulpinilor care determină
episodul de boală în unitatea respectivă, de selectarea unui vaccin
adecvat şi de stabilirea schemei (vârstei) optime de vaccinare (S.
Oliviera şi C. Pijoan, 2002). BIBLIOGRAFIE 1.
Kielstein
P., Rapp-Gabrielson V.J., 1992. Designation of 15 serovars of H.parasuis on
the basis of immunodiffusion using heat-stabile antigen extracts. Journal of
Clinical Microbiology, Vol. 30, No. 4, 862-865. 2.
Műller
K. et. al., 1996. Actinobacillus minor sp. nov. Actinobacillus porcinus sp. nov.,
and Actinobacillus indolicus sp. nov., three new V factor-dependent species
from the respiratory tract of pigs. International Journal of Systematic
Bacteriology, Vol. 46, No. 4, 951-956. 3.
Oliviera
S. şi Pijoan C., 2002. Be exact with H.parasuis. Pig Progress,
Respiratory Diseases V, 22-25. 4.
Rapp-Gabrielson
V.J., Gabrielson D.A., 1992. Prevalence of H.parasuis serovars among isolates
from swine. AJVR, Vol. 53, No. 5, 659-664. 5.
Rapp-Gabrielson
V.J. et. al., 1992. Comparative virulence of
H.parasuis serovars 1 to 7 in guinea pigs. AJVR Vol. 53, No. 6, 987-994. 6.
Ruiz A. et. al.,
2001. Outer membrane proteins and DNA profiles in strains of H.parasuis
recovered from systemic and respiratory sites. Journal of Clinical
Microbiology, Vol. 39, No. 5, 1757-1762. 7.
Rycroft
A.N. et. al., 1991. J. Gen. Microbiol., 137,
561-568. 8.
9.
Segalés
J., 2000. Haemophilus parasuis: what's new? Pig Progress, Respiratory
Diseases, 36-38. 10.
Solano-Aguilar
G.I., et. al., 1999. Protective role of maternal
antibodies against Haemophilus parasuis infection. AJVR, Vol. 60, No. 1,
81-87. 11. Trigo E. et. al., 1996.
Antimicrobial susceptibility profiles of Haemophilus parasuis. Proceedings
oof the 14th IPVS Congres, |